Asta-i pohta ce-am pohtit!

După declaraţia politică de ieri a Parlamentului României, şi, mai cu seamă după intervenţia lui Şova, singura opţiune posibilă a preşedintelui Traian Băsescu este demisia neîntârziată. Este, de altfel, şi singura opţiune benefică pentru ţară.

Din păcate, şansele ca acest lucru să se producă sunt, practic nule, structura psihologică a preşedintelui nepermiţându-i să facă acest lucru. Din păcate pentru el, şi pentru ţară, deopotrivă, Traian Băsescu e construit, din punct de vedere psihologic, pe un calapod clasic de dictator: viclean, intrigant, mediocru intelectual, spontan, răzbunător, extrem de orgolios şi, într-un anumit sens, patriot în adâncul sufletului, chiar dacă, în cazul lui Băsescu, dimensiunea asta (a patriotismului) s-a concretizat, mai ales, în răţoieli inutile şi primejdioase la adresa unor vecini, împăunări prosteşti, şi aşa mai departe. Un astfel de om nu renunţă niciodată, cu atât mai mult atunci când este convins că are dreptate. Frica, ameninţarea, calculul politic meschin au sens pentru astfel de personaje doar atâta timp cât nu au dreptate, şi ştiu asta. Când, dimpotrivă, sunt convinse că au dreptate şi că apără un ideal superior, astfel de persoane înfruntă cu seninătate orice pericol. La fel au procedat şi Nicolae Ceauşescu, Saddam Hussein sau Muammar al-Gaddhafi. Cu toţii au putut să renunţe, la un moment dat, la putere, pentru a-şi salva pielea, dar n-au făcut-o, cum, foarte probabil, nu o va face nici Traian Băsescu.

Să precizăm, dintru început, un lucru: în disputa sa cu Victor Ponta şi cu Parlamentul României, dreptatea este, indiscutabil, de partea preşedintelui. Nu neapărat în ceea ce priveşte reprezentarea României în relaţiile cu Uniunea Europeană - de fapt, asta nici nu conteaza prea mult - ci în ceea ce priveşte modul în care încearcă Victor Ponta să tranşeze această chestiune. În România, şi peste tot în lume, putere juridică au doar legile, hotărârile, deciziile, dispoziţiile etc., dar nu declaraţiile, fie ele politice, sau de orice altă natură. Şi ... gata.

Asta pe de o parte. Pe de altă parte, este, de asemenea, evident, că Victor Ponta nu abordează, şi nu doreşte să abordeze o problemă generală, cum ar fi aceea a raportului de putere dintre preşedinte şi premier, ci pe aceea particulară, a raportului de putere dintre el personal, şi Traian Băsescu. Nu ştiu, poate nu-mi amintesc eu, dar nu cred că Victor Ponta a avut ceva de comentat în situaţii similare, dar când prim-ministru era Emil Boc. Bine, de aici se pot porni tot felul de discuţii, se poate afirma, cu deplin temei, că, de fapt, Emil Boc nu şi-a dorit şi nu a pretins niciodată să reprezinte România faţă de U.E., în detrimentul preşedintelui, şi aşa mai departe. Cum adică? Păi, dacă activitatea respectivă e în „fişa postului” premierului, şi nu a altcuiva, poate premierul, oricare ar fi el, să zică: „ei, acu’, dacă vrea preşedintele, să meargă el, că eu oricum nu prea vreau”?? Unde s-a mai pomenit, în vreun serviciu public, să faci doar ce vrei, când ai chef, dacă ai chef, iar ce nu să pasezi sarcina cui o vrea, şi totuşi, să nu fii dat afară, în ziua următoare? Dar asta e altă problemă ...

Revenim la atitudinea lui Traian Băsescu şi la declaraţia ulterioară a lui Şova.

Pentru cine nu îşi (mai) aminteşte, fac o mică digresiune. Mă întorc la episodul excluderii lui Mircea Geoană din PSD. Care a fost, de fapt, motivul real al acestui gest? Nu altul decât lupta internă de putere din PSD (Mircea Geoană „păcătuise” autopropunându-se ca viitor candidat al PSD la alegerile prezidenţiale din 2014). Urmăriţi, vă rog, filmuleţul următor:

Ce spune, de fapt, cu subiect şi predicat, Victor Ponta? Că motivul excluderii lui Geoană a fost, de fapt, „o problemă de încredere”. Ce-o fi însemnând „încrederea” asta ... fiecare înţelege ce vrea. Ei, dar cum trebuiau, cât de cât, păstrate aparenţele, sarcina instrumentării „judecării” lui Geoană a revenit lui Şova. Care a găsit, că nu-i mare lucru, nişte articolaşe prin statutul PSD, pe care le-a interpretat cum a vrut muşchiul lui, fără a avea, însă, nici măcar elementarul bun-simţ de a le citi (şi) în prezenţa „împricinatului”, adică a lui Geoană ... vă amintiţi, desigur, cum a programat „şedinţa” respectivă la o oră, dar, când a ajuns sărmanul „prostănac”, a constatat că, de fapt, şedinţa avusese deja loc ... aşa o mascaradă nici pe vremea lui Stalin nu se putea vedea în fiecare zi.

Nu mai vorbesc, apoi, de precaritatea cunoştinţelor istorice ale lu’ dom’ profesor, nu mai vorbesc de nimic. Mă aşteptam, însă, să nu-l mai văd o vreme, să-l ascundă PSD-ul o vreme, să-l mai trimită undeva, la studii, oriunde, dar nu la televizor, nu în vizorul media, nu pronunţându-se despre chestiuni pe care, în mod evident, nu le înţelege. Speranţe deşarte ...

Traian Băsescu ştie prea bine în ce piesă joacă. Poate să umble cât vrea cu Constituţia în buzunar, poate să o arate oricui, adevărul e că a pierdut. Istoria se repetă. Câţi au fost curioşi, în 2007, când a fost suspendat preşedintele, să deschidă Constituţia, să citească, să înţeleagă dacă preşedintele a încălcat-o sau nu, să voteze în cunoştinţă de cauză, şi fără nicio patimă sau partipris? Câţi? Puţini, foarte puţini. Şi dacă, acum, s-ar ajunge la suspendare, pe temeiul invocat de Şova, câţi s-ar obosi să deschidă şi să înţeleagă Constituţia? Tot atât de puţini, poate şi mai puţini. Deosebirea e că, spre deosebire de 2007, Băsescu are mult mai mulţi duşmani – nu e treaba mea să explic cum i-a dobândit.

Traian Băsescu ştie, sau ar trebui să ştie că mandatul său a luat sfârşit, practic, atunci când l-a desemnat pe Ponta premier. Traian Băsescu ştie, sau ar trebui să ştie, că rolul său la Cotroceni, în acest moment, este unul pur decorativ, el nemaiavând nicio sarcină decât aceea de atrage, ca un magnet, ura acumulată de popor în urma măsurilor aberante ale guvernării portocalii şi, implicit, de a mai adăuga nişte procente în dreptul USL la alegerile din toamnă. USL are, în acest moment, o nevoie aproape disperată, de Traian Băsescu la Cotroceni, fie şi pentru a nu mai fi atât de vizibile măgăriile pe care continuă să le facă – numai astăzi, de exemplu, şi-a „întărit” rândurile cu încă un „combatant de valoare”, e vorba de doamna senator Plăcintă.

Nu, nu mandatul lui Băsescu e în pericol – oricum nu are nicio şansă de a-l duce până la capăt, asta dacă nu cumva doreşte PSD acest lucru, pentru a-l „fierbe în suc propriu” pe pofticiosul Antonescu, eventual în ideea de a prelua, în nume propriu, şi preşedinţia. Nu, nu PDL e în pericol, la urma-urmei, PDL e o culoare – mai este? – un acronim, un ambalaj, orice; poate fi aruncat fără niciun regret la primul coş de gunoi, oamenii, însă, pedeliştii adică (sau, foştii pedelişti) sunt oameni de valoare (?!) şi pot fi integraţi fără nicio problemă în USL. Mizerabil!

(Apropo, şi fără prea mare legătură, când a fost primit în USL, „tata vămilor” aka Gheorghe Ciobanu a promis că va fi urmat de nu-mai-ştiu câţi primari din colegiul său. Asta nu s-a întâmplat, mai mult decât atât, USL a reuşit să piardă şi primăria singurului oraş - din cele trei din colegiu – pe care o deţinuse în mandatul 2008-2012).

PDL e, de asemenea, terminat. Pentru alegerile din toamnă, desfăşurate în sistem uninominal pur, rezultatele vor fi încă şi mai proaste decât acum. Câte preşedinţii de consiliu judeţean mai deţine PDL? Două, Alba şi Arad, adică sub 5% din total. Ei, cam atâtea mandate parlamentare va putea obţine, în cel mai bun caz, în toamnă, PDL. Rezultat cu care nu va conta nici cât PPDD.

Şi, atunci, pentru ce să (mai) rămână Băsescu la Cotroceni? Doar pentru a fi demis şi umilit peste numai câteva luni, când, cu adevărat, nimeni nu va avea nevoie de el?

O demisie, acum, a lui Traian Băsescu, urmată, aproape imediat, de o autodizolvare a PDL – ţi-ai găsit! – ar pune România în faţa unei situaţii inedite, şi ar face-o, cred, să realizeze, cât de mare este pericolul derapajului antidemocratic ce se prefigurează. Ar forţa, cred, dezintegrarea rapidă a USL şi salvarea, astfel, a ultimului partid din perioada precomunistă, e vorba, fireşte, de PNL (chiar dacă asta ar presupune asumarea a încă patru ani de opoziţie; evident, orbit de mirajul puterii, PNL nici nu concepe asa ceva).

Din păcate, cum spuneam, Băsescu nu înţelege nimic. Va continua să se plimbe cu Constituţia-n mână, fără să observe că, de fapt, timpul său a trecut, că indiferent de ceea ce face, sau nu face, situaţia se înrăutăţeşte, că damele de companie şi toată turma de dobitoace amuşinează deja sub coada noului mascul alfa, că, în curând hoitul său va fi aruncat hienelor obraznice şi flămânde, pe care chiar el le-a promovat.

Urât sfârşit de carieră politică!

Cât despre viitorul uselist luminos ... mai bine nu mai spun nimic.